Florentina Benga
Profesor pentru
învăţământul primar
Şcoala Spectrum
Bucureşti
Aş putea începe motivarea alegerii profesiei de profesor
de la ... „rădăcini”. Străbunicul din partea mamei a fost învăţător,
strabunicul din partea tatălui a fost profesor, director de şcoală, mama a fost
învăţătoare... Pare o profesie de familie, moştenită de la o generaţie la alta.
Este adevărat, dar nu în totalitate.
La începutul carierei credeam că cel mai frumos în
meseria de dascăl este că avem posibilitatea de a „sădi” în fiecare din elevii
noştri câte ceva din ceea ce suntem noi înşine. Şi este adevărat. După ani la
catedră cred că fiecare dascăl împrumută ceva din personalitatea lui elevilor -
mai ales la nivelul celor din învăţământul primar – pe lângă „transferul”
clasic de cunoştinţe.
Mai târziu, având propriii copii, i-am înţeles altfel pe
elevii mei. Mai presus de cunoştinţe, experienţe, comportamente, noi dascălii
nu „lucrăm” doar cu mintea celor mici, ci modelăm suflete.
Cred că fiecare dintre noi, dascălii, am trăit de
nenumărate ori experienţa de a vedea pe chipul copiilor acea lumină specială
după o oră în care au înţeles ceva dificil sau a fost o oră care le-a plăcut cu
adevărat. Fiecare dintre noi am strâns în sertarul biroului desenele şi
felicitările pe care copiii le desenau în pauze sau seara înainte de a merge la
culcare.
Ce misiune poate fi mai înălţătoare decât aceea de a-i
forma pe cei care poate mai târziu vor transforma în sfârşit amalgamul de
ignoranţă, lipsă de valori şi ţeluri care a devenit societatea în care trăim?
Poate pare naiv, dar chiar ar trebui să renunţăm la starea de blazare în care
pare că ne-am cufundat toţi şi să începem să ne preocupăm de ceea ce stă cu
adevărat la baza progresului unei societăţi şi anume educaţia, învăţământul. În
acest sens fiecare dintre noi, dascălii, poate pune câte o piatră la temelia
acestei „construcţii”, societatea în care vor trăi copiii noştri.
Nu, nu văd totul romanţat, rupt de realitatea care
loveşte permanent sistemul de învăţământ din România. Cunoaştem cu toţii prea
bine problemele, nu cred că trebuie să le repet. Mai mult, după terminarea
facultăţii – sunt absolventă de ASE – hotărâsem să părăsesc sistemul.
Dar se pare că o dată ce am luat „microbul”, foarte
puţini dintre noi, dascălii, deci si eu, ne putem desprinde de clasă, de copii,
de zâmbete, de joc...
Căci fiecare zi în mijlocul copiilor, oricâte alte
probleme am avea, înseamnă râs cristalin, veşnică tinereţe, poftă de joc,
bucurie, dăruire, căutare, originalitate, inovaţie, descoperire.