luni, 27 martie 2017

Pasiuni




  

      
Dacă nu aş fi profesor, mi-aş fi dorit să fiu arhitect peisagist, chiar dacă în România Codul Muncii nu recunoaşte această profesie. Pasiunea pentru peisaj s-a născut probabil din atracţia pentru pictură (şi chiar am avut unele încercări timide, empirice în acest sens).
Această pasiune s-a concretizat în amenajarea grădinii proprii (împreună cu soţul – trebuie să precizez, altfel îmi „revocă drepturile de autor”), într-un spaţiu relativ mic, dar care pentru noi este o adevărată oază de linişte, relaxare şi inspiraţie continuă.
Vă invit să pătrundeţi în oaza personală cu ajutorul imaginilor.







luni, 20 martie 2017

De ce profesor...



Florentina Benga
Profesor pentru învăţământul primar
Şcoala Spectrum
Bucureşti


Aş putea începe motivarea alegerii profesiei de profesor de la ... „rădăcini”. Străbunicul din partea mamei a fost învăţător, strabunicul din partea tatălui a fost profesor, director de şcoală, mama a fost învăţătoare... Pare o profesie de familie, moştenită de la o generaţie la alta. Este adevărat, dar nu în totalitate.
La începutul carierei credeam că cel mai frumos în meseria de dascăl este că avem posibilitatea de a „sădi” în fiecare din elevii noştri câte ceva din ceea ce suntem noi înşine. Şi este adevărat. După ani la catedră cred că fiecare dascăl împrumută ceva din personalitatea lui elevilor - mai ales la nivelul celor din învăţământul primar – pe lângă „transferul” clasic de cunoştinţe.
Mai târziu, având propriii copii, i-am înţeles altfel pe elevii mei. Mai presus de cunoştinţe, experienţe, comportamente, noi dascălii nu „lucrăm” doar cu mintea celor mici, ci  modelăm suflete.
Cred că fiecare dintre noi, dascălii, am trăit de nenumărate ori experienţa de a vedea pe chipul copiilor acea lumină specială după o oră în care au înţeles ceva dificil sau a fost o oră care le-a plăcut cu adevărat. Fiecare dintre noi am strâns în sertarul biroului desenele şi felicitările pe care copiii le desenau în pauze sau seara înainte de a merge la culcare. 
Ce misiune poate fi mai înălţătoare decât aceea de a-i forma pe cei care poate mai târziu vor transforma în sfârşit amalgamul de ignoranţă, lipsă de valori şi ţeluri care a devenit societatea în care trăim? Poate pare naiv, dar chiar ar trebui să renunţăm la starea de blazare în care pare că ne-am cufundat toţi şi să începem să ne preocupăm de ceea ce stă cu adevărat la baza progresului unei societăţi şi anume educaţia, învăţământul. În acest sens fiecare dintre noi, dascălii, poate pune câte o piatră la temelia acestei „construcţii”, societatea în care vor trăi copiii noştri.
Nu, nu văd totul romanţat, rupt de realitatea care loveşte permanent sistemul de învăţământ din România. Cunoaştem cu toţii prea bine problemele, nu cred că trebuie să le repet. Mai mult, după terminarea facultăţii – sunt absolventă de ASE – hotărâsem să părăsesc sistemul.
Dar se pare că o dată ce am luat „microbul”, foarte puţini dintre noi, dascălii, deci si eu, ne putem desprinde de clasă, de copii, de zâmbete, de joc...
Căci fiecare zi în mijlocul copiilor, oricâte alte probleme am avea, înseamnă râs cristalin, veşnică tinereţe, poftă de joc, bucurie, dăruire, căutare, originalitate, inovaţie, descoperire.